s-a lăsat acoperită de-o plapumă târzie, lumina, pe-afară
ori poate s-a ascuns şi ea, că nu-i
în camera cea mică, un miez de foc atârnă cuminte de perete
şi licăre pe îndelete ţinând de mână o umbră care prinde a se juca cam peste tot
doar după sobă mai este loc să mai scăpăm de-ale sale vrăji
de aceea eu şi Gavril, motan bătrân, acolo ne înghesuim
el moare, şi eu mor, şi toţi murim

chipul acela spart pe care îl vezi în oglindă
se cuvine să asculţi tot ceea ce spune, din fiecare crăpătură răzbate o rugă
gândurile i-au rămas așezate pe un scaun, acolo unde a stat trupul zdrobit
am stat pe partea cealaltă a sălii şi priveam cum se desprind,
cum pleacă pe rând mai multe rămăşiţe
aproape că am vrut să iau ciobul rămas
să fug după el să i-l dau, dar chiar atunci s-au stins luminile

vine o vreme când te simți la fel de neputincios precum o carte pe un raft într-o bibliotecă publică
ești șters de praf din când în când, dar niciodată răsfoit, măcar
parcă ai dori să ai și tu ce povesti așa cum îți închipui că fac cărțile acelea care-și poartă cu fală coperțile ponosite
să fii ca nou nu-i o virtute
de aceea îți plac copiii
ei nu stau pe loc și îți amintesc despre cum îți purtai pielea cârpită, în fiecare zi o altă julitură
și, nu știu, zău, îmi doresc să îmi mai curețe rana o dată, bunica
să sufle peste ea, să-mi treacă durerea...