Era o dimineaţă angelică,
transparentă,
mergeam alături fără să ştim,
ne sprijineam unii de alţii -
fiinţe mari şi fiinţe mici,
corpuri în mişcare,
corpuri alunecând pe oglinda marilor înălţimi,
corpuri minerale,
vegetale,
singurătăţi mari şi mici;
oase de sticlă
în căutarea sunetelor vindecătoare
atârnând spre pământul ca o pleoapă deschisă;
oase de sticlă, transparente,
ca nişte lacrimi mari, căzând sonor
într-un ochi mai adânc decât orice adânc,
într-o orbită albă, ca o ceară de taină.

Era dimineaţa în care
trebuia să crezi ca să înţelegi
- aerul era o emoţie
care îţi mângâia rănile,
oasele,
carnea,
se strecura uşor prin toate
ca un adevăr curat dintotdeauna şi proaspăt;

Era o dimineaţă la fel şi totuşi alta,
caldă şi protectoare, ca o cavitate amniotică,
iubirea era singurul păstor
care ne strângea laolaltă;
noi mergeam alături, figurine de lut,
fiecare îngreunat de suflet în sine,
de sufletul purtat ca o amprentă a Lui
(întipărită prin presare
de o lumină mai adâncă decât orice adânc),
fiecare purtând, Via Dolorosa,
o imagine/o stare/o idee
pe drumul spre biserica din deal,
îngreunat de lumina prea tare.