există o limită în toate -
în răbdare, în speranță, în așteptare,
în a fi binevoitor cu cei la care ții...
și care nu știu aprecia gesturile pe care le faci pentru ei

și atunci, răzvrătindu-te, ieși din tine,
reacționând precum un foc ațâțat de vânt
e de ajuns o tăcere misterioasă
în așteptarea unui răspuns la o amintire trecută
că imediat încruntările devin însuflețite.

în acel moment totul devine întrebare -
dacă mai simți? dacă mai vibrezi?
dacă mai vrei să faci parte din lumea lui sau a ei?
dacă nu cumva e mai bine să te trezești
fără niciun foc lăuntric în tine...?

există un nou început în toate
într-o nouă speranță, într-o nouă așteptare,
și un alt început de vară
în care să desenez șoptit, pe aripi de fluturi
noi contururi și dorințe,
crezând precum un aztec,
în puterea șoaptei rostite.

și în loc de încruntări mă las iar
pradă trăirilor și fericirilor solitare și mărunte
prelungind o anticipată stare de beatitudine,
semn că dorințele mi-au fost îndeplinite.