draga mea fată cu peruzea, dragostea se auzea încă devreme, în copilăria omului, cînd omul a descoperit focul să-și încălzească degetele amorțite să-și poată măsura iubita, și cum viața era mai puțină atunci, iubita lui măsura cît universul măsurat tot cu palma, cu degetele

draga mea fată cu peruzea, dragostea nu vorbește limba obișnuită a oamenilor, se spune despre cuvinte că-s mincinoase și pot fi ușor uitate, tocmai de aceea dragostea se exprimă prin ce nu spun oamenii, ci stîncile, stîncile care stau laolată ca să se iubească pînă apar deșerturile

istoria e vulnerabilă în fața dragostei, pentru că în cărți sunt trecute războaie de 33 de ani, de 100 de ani, numai dragostea nu e trecută, străzile au un murmur noaptea, străzile cu singurătatea lor, cu felinarele învăpăiate de molii, străzile care cerșesc oameni, mașini, pașii tăi spre mine

străzile, fata mea cu mărgea de peruzea, niște vene supte de viperele singurătății, străzile pe care n-am pășit pe dragoste, dragostea împlinită în văpaia lunii, tufele de pe marginea trotuarelor care mă agață ca niște tîrfe care vor să se piardă într-un singur bărbat

nostalgia, draga mea fată cu peruzea în loc de inimă, în care aș fi vrut să mă întîmplu ca un ratat logico-filosoficus, să vezi în mine antioxidanții de care ai nevoie să-ți cureți amintirile, să dai un var peste frici și să scrii mare pe pereți, ce varză e viața

să ne ținem de mînă ca becurile din pomul de crăciun, să ne ținem de mînă ca oamenii care nu mai locuiesc pe pămînt, ci în dragoste, fata mea cu ochi de peruzea, să-ți sară nasturii de la cămașă cum sar airbag-urile în zilele mele fără tine.