poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2024-06-12 | |
În palma deschisă, îmi sunt drumuri de comete încâlcindu-se
și-apoi totul este doar noapte lucidă, un pumn de pește pe care îl rănești cu o undiță, cu un fel de plasă pescărească, te ține un an, după o săptămână de pescuit, însă peștele este foarte ieftin, așa ca grâul ochiului meu care se lipește de tine faci schimb și nu îți iese pasența... deslușeai în noapte Chihlimbarul unei musculițe prea grea, trupește care se urcă pe un pervaz ca să înțeleagă galaxiile, Proxima Centauri, pentru ea este neonul - dar în mod nesfârșit și flămând... Dimineața, ea se apropie, cu încă un metru, de stele de pildă, legea umanității bătute de ochii și totul foarte evident înțeleptului desigur, ea va găsi kilograme de alimente pe acolo pe unde zboară ea este paracetamol pentru trupul meu, dar ea îl mănâncă cu înfrigurare, ca să nu o alung... Își scutură o secundă aripioarele ”Of, ce Galaxie mare”, și oftează, în gelul ei picant și gustos. Masculul și femela zboară, însă, în paralel, după ce se împreunează, ați observat Îi privești, cum în mod paralel, se ascund după o frunză de-a omizilor și de-a fluturilor parcă magici Ești Magus! Poartă, atunci, niște lămpi la picioarele tale fluide și umede Iar omul în criză de război caută să mănânce, ca și fluturii, munți de mâncare, omului sărac nu îi iese, la fel ca și muștelor sintetizatori. Cu atât de multă înțelegere a vieții nu ai ce să mănânci, sărântocul meu amărât... Și, atunci, spune-mi tu, pentru ce înțelepciunea ta, a îmbătrânirii și pe unde să ascund, însă, noima mea socială, empatizez într-un mod idiot Însă, pe aici, nimeni nu moare de foame, non-social Ci săracul își drămuiește posmagul, desăgile, viața, ești dorit ca un observator... Lasă-mă să fiu, însă, foamea ta, ține-mă o secundă în brațe necăjit și temător, cu privire la legea abundenței și cu o privire pierdută, în mine Este, în mod vădit, inteligența universului cu privire la o musculiță de lapte într-o ”Insectopie”, care se uită cu ochi mari, la întreaga Galaxie neprihănită iar ea îi dă de hrană, bun, paracetamolul meu. ”Proxima centauri...” Exclamă și ea, și apoi se hrănește, încet, visător... Ești fericit? ”Eu da...” Scriu, de pildă, despre apa adâncă, în care ne-am cufundat Uniți, însă, de același gând de despățire și apoi de unire, numai în igrasia fericită a tuturor dependenţelor. Este numai un fel de blestem, care nu se mai termină, un fel de săgeată, în piept, care lasă dâre de lacrimi, în loc de sânge Însă eu sunt bucata de brânză, care va hrăni peștele frumos și flămând. Îmi plac mult razele de soare, atunci când te pătrund iubitule, e un fel de durere în toate, un fel de arsură De gen prostire, însă îți place soarele care ne ceartă să îl scoatem, din noi. Luna când își deschide brațele, ”Sunt eu!!” Îți scot, însă, razele din trup să rămână, dual, și este numai iubirea pe care ți-o port eu. Astăzi, să lăsăm insecta să alunece, în gol se va descurca, ea, paradoxal, zboară din gropi afară, și din orice gol sau hău Pentru că ea va ști cum să iasă afară, să zboare, pe când omul se-mpiedică, în exact același gol. Trezește-mă, spală-mă pe la coastă și nu mă uita. De adevăr, legându-te, legănându-te, e un fel de numărătoare a voturilor care nu se mai termină, procentul de 0.56% la alegeri, Sector Unu versus o jumătate de milion de voturi greșite și anulate E adâncă, profundă, este în mod mental evident. Nu am votat, Însă a ieșit cum voiam, și aceasta spune tot despre inteligența mulțimilor și a foamei de proximitate, de generalitatea unui bine voit. Despre prostia celor o jumătate de milion de oameni fără anti-dominanță. inutilitatea nemaselor. În munți există cărarea cea unică, simplă, înspre vârfuri E aerul tare, apa numai curată Și atunci drumul iubirii este ca un rid, ca un păienjeniș de apă într-o vale Nu dispare... Sunt muște care să îți guste din paracetamol. Și atunci să mergem la munte, cu rucsacuri de perle și lacrimi întărite și la izvoare unde să îți pun mâna și buzele, răcorește-te la mine sub piele Ascultă-mă, ascunde-mă-n tine și iubește-mă De ce să aibă sens mulțimile, atunci, în aceste paradoxuri multiple, în toate aceste antiteze paradoxale prefabricate, însă, mult, de mersul înainte Dacă tot ce contează, în continuare, este numai preferința de a merge spre stânga sau spre dreapta, contează atunci direcția unei insecte ”Pământul...” (Își îngrijește picioarele) Însă, îți jur direcția dragostei este cu adevărat importantă Te arde în carne, contează direcția pe care ți-o port Numai ție... Este importantă, este încrustată adânc (la fel cum drumul general dominant, sau un rid) Crezi, de exemplu, că ar fi ieșit altceva Dacă jumătate de milion de oameni ar fi fost mai lucizi, pe la mâini, Nu râde... E un drum dominant. ”Să mergem, mâine, la munte...” Să mergem... Chiar mâine... Am aur, în pori. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate