Steaua striga din lumina ce o înconjura.

Ascuțit, ca o flamură de fulger, sunetul ei
Pătrundea zvâcnind în carnea inimii
Adâncind tăceri în ființa mea.

Priveam cum se zbate, cum își crește,
Din sine universul unde se risipește
Și în ochi îi lucea golul din care
Îi izvorau orizontal lacrimi.

În iris, raza cu care căuta, creștea
Și se întindea dincolo de vedere.

Era amintirea ce-și uitata adâncul
Ce îi creștea în sine ca o altă tăcere.

Strigătul stelei de lumină înconjurată,
Pe care inima mea îl asculta, îmi umplea
Seara cu întrebări și emisfere rostogolite
Prin cerul ei interior de unde mi se adâncea.