O să vă povestesc fără să mă complic
Despre un politician, un vechi amic.
Un om cu o viață în alb și negru
Despre care se specula că e integru.

L-am cunoscut de prin copilărie,
Mereu îmi povestea câte-o școlărie
Privat de atenția ce îi trebuie
Bunicul lua poziția de dăscălie.

Tataie era ca ultimul țăran
Nesimțit, cu femei bădăran,
Bețiv care din băut nu se oprea,
Iar cu munca… nu prea muncea.

Știa câteva lucruri, era șantierist,
Dar puțin m-a ajutat în cariera de artist
Mi-a predat prin exemple negative
Să-l urăsc mi-a dat multe motive.

La un moment dat m-a învățat
Să fur, și nu priviri sau agățat.
Mi-a cerut să iau din ghiozdanul fiicei lui
Niște bani de bere, să-și pună pofta-n cui.

Pe lângă bere mi-a luat o înghețată
Presupun că a încercat la capăt să o scoată
Crezând că-i mai bine să mă mituiască
Mi-a pus pe umeri prima cruce, o cunună să-mi crească.

Acesta e, consider eu, al doilea păcat
Și de atunci, tot mai multe au urmat.
De atunci, precum Adam și Eva pedepsit,
Rușine de sine, închis în mine, am greșit.

Câteva luni mai târziu, insomnie
Îl rugam pe frate, treaz să fie
Să nu rămân singur cu miile de gânduri
Care șuierau în minte ca puternicele vânturi.

Toate-mi vorbeau despre moarte
Despre cum voi fi asasinat, ca la carte.
Așa cum vom muri cu toții
Și va rămâne pământul singur cu morții.

Dormeam greu apăsat de moarte
Eram Sisif cu cele două (ale mele) păcate
Mi-am ridicat garduri fără poartă
Încercând să-ncetinesc propria-mi soartă.

Primul vis a început dar n-a sfârșit:
O nuntă în vid, abis al minții fericit.
Totul alb cu stele gri, înconjurat de animale
Parcă nu respiram, spunând promisiunile conjugale.

Fără o continuare, m-am trezit împietrit
Voiam să mă văd iar împlinit,
Continuând acest vis de toți dorit
Dar mai e mult până la acest sfârșit.

Al doilea vis a apărut târziu
Contextul conștiinței nu-l mai știu.
Despre politicianul pedepsit
Un hoț de sine surghiunit, care într-una s-a mințit.

El se mai înțelegea cu bunicul
A acceptat ușor muritul
De asta nu a prea jelit
Când bunicul mi-a murit.

Avea alură de educat,
A citit, a înțeles, dar n-a prea digerat.
Am fumat cu el și am băut cafele
Povestindu-mi toate visurile.

Avea în plan să facă bine
Să fie egalitate pentru oricine
Deși avea ură față de femei
Nu voia copii, nu le găsea temei.

Într-o zi am băut cafea,
Despre aceleași lucruri povestea
Bine și egalitate, un tipic comunist,
Cine nu era de acord era autist.

La un moment dat am rămas fără aer,
Am sunat la ambulanță și m-am rugat ca un fraier,
Un fraier ateu și comunist.
Credeam că sunt un zeu și n-am nevoie de niciun acatist.

Ajunsă ambulanța mă sufocam
Aveam un blocaj și nu mai respiram
Regretam lipsa de copii și visul neîmplinit
Am înțeles într-un final, visul meu era finit.

Medicii încercând să mă salveze
Mi-au găurit gâtul și mi-au făcut viața să conteze.
Sudoare, agitație și stres ei chiar se chinuiau
Aerul mai curat decât pe munte, cu toții respirau.

Precum stresul dinaintea unui eveniment
Chiar și cu miile de ore de antrenament,
Șoferul încerca și el din răsputeri
Să mă readucă în vechile puteri.

Deși ei își dădeau duhul pentru mine
Nu era după voia lor sau a mea sau oricine.
Arhitectul nostru a decis
Să se sfârșească acest vis.

A fost un simplu poc! în final
Sfârșitul vieții unui om banal.
Ambulanța grăbită a greșit
În drumul ei, de un tren s-a lovit.