Șarpele care ne adâncește
dincolo de ceea ce suntem
este privirea care alunecă
peste ceea ce a fost creat
să existe spre a fi privit.

Păcatul ei nu este al adâncirii
în distanța care i se întinde
de-a lungul re-devenirii,

Ci este ceea ce devenirea
nu devine spre a rămâne prezență
receptată de atingerea prin care
alunecă în sine ca altă vedere
privindu-se în oglinda
oglindită din sine.

E umbra ce însorește adâncirea
unde, precum șarpele, prin univers
își imaginează din sine Cerul curgând.