mergem în liniște să vizităm abatoarele.
de acolo nu răzbate niciun strigăt.

electrocutterele continuă să pună capăt
viselor.

apoi trecem pe o stradă frumoasă cu salcâmii
de august scuturându-și otrava.

noi și orașul facem dragoste până la sfârșit.
izolarea e blândă. ne intră mai departe sub piele.

ne trezește din când în când.
ne ține cumva fericiți.

suntem aproape de aceste containere ale fricii.
am făcut poze. apoi
le-am întins peste blocuri.

am transformat orașul într-un uriaș poster.

apoi ne-am transformat noi.
în aceste ființe ce înghit ultima masă
așteptând la rând pe culoarele înguste, negre
o moarte electrică.

pe noi nu ne doare nimic.
dar ceva ne subjugă.

sunt creierele noastre care
visează.
încă mai simt foamea și dorul.

c r u z i m e a.

afară cerul e moale. peste tot fumegă crematoriile.
pieile noastre se desprind încet, una câte una.
fețele rămân reci, lipite de geamurile blocurilor
de unde ghetoul se vede în toată splendoarea lui.

ne vedem chipurile listate în cadre colorate,
zâmbind până la durere. așa arătăm ca actorii de la Hollywood
prizând orice drog, cumpărând hainele de la prada.

cândva am visat că e o lume frumoasă și ne doream să fim johnny depp.

visăm și acum.