ai scris o antologie literară, iubite,
despre ochii mei care nu-ți mai vorbesc
care păreau aici și nicăieri -
pietre-n palmă de mi-ai fi pus,
aș fi fost mașinăria perfectă
cu piesele pierdute, regăsite,
mi-ai zis.
da, ochii-s goi
de iubirea ce îi invada
n-o înțelegeam, deci nu exista.
dar eu n-am scris ceva
despre sufletul tău
ca un pachet primit de la poștă
pe care-l zgâlțâi și sună a nimic,
dar am pictat Zidul Berlinului
mugind drama ta eternă
”natură moartă cu corporatist
care crede că viața e o formă
cu laturi și segmente perfecte
pe care dacă nu le umpli și trasezi
vei fi un nimeni cu părul slinos”
așadar ce poate fi mai trist, iubite?