Plouă cu cercei pe umerii tăi.

Îi aud cum cad dintr-un alt înalt
Și ți se înșiră pe pielea ta fină
Ca un sfârc de gând care de curând
S-a lăsat lovit de-acel infinit
Unde cresc ispite în cer înflorite
Și dansuri de stele ce aprind
Din ele între goluri sfere.

Ca atunci când cu aripa din spate
Îmi mângâiai zborul doar pe jumătate
Simt cum îmi ștergi praful spre a mă divide
Din scoarța ta care în adânc mă-întinde.

Pe umerii tăi, ca prin văi finite,
Spre îndepărtare coboară cuminte
Ascunzând în zare privirea cu care
Gândul se visează cerc de amiază
Care mă cuprinde în zbor dinainte
Cu adânc de ploi îmbumbând cuvinte.

Acela cu care lovituri de stropi
Prefac carnea apei în valuri și maluri
Unde odihnește umbra de cercei
Care se întinde pe umerii tăi.

Ochii ce din gând, ca al apei vis
Devenit abis, rostogolesc tulburi
Unda din care circular le cresc
Sfârșiri singulare de iris ceresc.

Gol universal care în lumină
Din întinderile unde se visează
Pe umerii tăi, îmbumbiind cerceii,
Rădăcini de umbre în ei încrestează.