peștii nu învață să înoate, luna nu învață să lumineze
florile nu învață să înflorească dar femeile da
tot așa cum omul învață să vorbească apoi să moară
pe limba lui.

cînd nu vorbește, omul e într-o moarte mică, fiindcă se închide lumii.
e o tăcere contabilă, măsurabilă în durere, tristețe sau schimbul de tură
al gîndurilor care te apasă. ne concentrăm prea tare pe rezultate,
fără să ne dăm seama că suntem asemenea florilor de măr
care știu că vor ajunge mere, dar nu vor ști de care mere, cum vor arăta.

particule de la începutul universului sunt încă în noi, cum sunt în fiecare nor
poate de aceea există mereu un început, că stă în firea noastră
să o luăm de la capăt.

nimeni n-a învățat părul să albească, dar părul alb te învață
că nici universul nu e chiar atît de infinit cum nici dragostea atît de nesfîrșită.
tu ce mai faci, iubirea mea, ai reușit să faci apa să ia forma ta de odinioară,
ai reușit să obișnuiești dragostea să-ți mănînce din palmă?

eu pun ploilor nume și fac dragoste cu ele
și am învățat frunzele să-ți vorbească în adierea vîntului.
probabil ești prea preocupată de unghii sau rochii, probabil ai o lacrimă
sub ochi și dai vina pe ceapă, probabil știi și tu
iubirea e o pasăre care ți se culcă în palmă pînă moare și se face cenușă.

e miezul nopții, iubito. dar miezul nopții nu știe că e miezul tuturor lucrurilor
nu știe că e miezul iubirii, al cuvintelor, nu știe, ca miezul unui fruct,
că în curînd poate încolți, că va crește și va deveni un copac la umbra căruia
se vor săruta doi îndrăgostiți.