tumoarea mea ești tu, dar nu vreau să mă vindec
vreau să mă cuprinzi încet, să apeși pe clapele unui pian pînă melodia
îmi face anestezia și îți înfigi sfîrcurile în ochii mei pînă plîng lapte.

să te simt cum îmi guști fiecare celulă ca pe boabele de rodie
cum genele tale îmi zgîrie pieptul ca ghearele de pisică
în timpul melodiei cu iz argentinian.
să te simt în timp ce îmi dispare roșeața din obraji
în obrajii tăi și

îmi cresc branhii să pot respira în tine. muzica decorează și
sunt o statuie în interiorul tău. cum iese apa din piatră
așa iese dragostea din mine, statuia.

tumoarea mea, dragostea mea, iubirea mea. să mor în tine
sună pe nota cea mai de sus a dinozaurilor înainte de extincție.
cataclismul ființei, al gîndurilor, rămîne atingerea, felul în care
mă măsori cu buzele ca să devin dintr-odată mic și să mă înghiți
ca pe o flacără. și uite așa mă transformi în întuneric,

struguri cu boabe de întuneric pe care îi mănînci goală
în timp ce sucul meu ajunge în inima ta și
pe toată suprafața interioară a pielii sunt picturi rupestre cu mine
cînd vînam mamuți.

pășesc odată cu tine, respir odată cu tine.
tu ești tot ce simt sinucigașii în clipa cea mai din urmă.