Un poet priveşte de la fereastra etajului 10.
Prin faţa geamului sãu stoluri de pãsãri
taie cu aripile ceaţa,
halucinant o desfac în fâşii.
„Ce minunat! exclamã poetul.
Sã vezi atâtea pãsãri
zburând în faţa ta
prin ceaţa acestei dimineţi!
Pare cã ferestrele
sunt hublourile unei nave,
iar pãsãrile negre -
valuri care curg, curg,
în flux şi reflux.
Luaţi-mã şi pe mine cu voi,
pãsãri ce rãzbateţi prin ceaţã!”
Iar glasul lui se amestecã
cu ţipetele de pãsãri
care curg, curg.

De partea cealaltã, peste drum,
în faţa zborului dezlãnţuit
vede spitalul cenuşiu,
cu ferestre, multe ferestre,
luminate de o luminã artificialã bolnavã,
aburite de rãsuflãri bolnave,
de spaime şi dureri
ale unor ochi muribunzi,
care se vãd prin ceaţã.
O altfel de ceaţã,
care tulburã
perdeaua insesizabilã dintre viaţã şi moarte.

Jos, strãzile - un furnicar.
O cerşetoare cântã aceeaşi litanie,
din minut în minut,
obsesiv,
şi-un clopot o îngânã, cu dangãtul
înecat de-atâta ceaţã:
„Un bãnuţ domnule!
Un bãnuţ doamnã!”
Pe lângã ea viaţa trece nepãsãtoare,
grãbitã,
într-un sens haotic,
ca un stol mare de pãsãri
cu aripile legate prin ceaţa densã, densã:
maşini claxonând într-o goanã infernalã,
oameni mergând grãbiţi spre serviciu,
mame cu copii de mânã,
pe care-i târâie pe un drum
ce pare cã nu e al lor,
doi îndrãgostiţi ce se sãrutã
în vãzul tuturor,
trei adolescente cu cãşti în urechi
ce traverseazã râzând
pe culoarea roşie a semaforului.

Şi, pentru prima datã,
poetul simte frigul acestui spaţiu de jos,
un spaţiu intermediar
între zborul în valuri al pãsãrilor
şi spaimele ochilor bolnavi
pe care îi vede prin geamurile aburite
ale spitalului.

Pentru prima datã,
nu se mai recunoaşte,
nu mai ştie cãrui spaţiu aparţine,
în timp ce aripile-i tremurã, legate,
şi tulburã cu fâlfâirea lor bolnavã
perdeaua insesizabilã
dintre viaţã şi moarte.