dincoace sub pleoapa lemnului
pe care în harul efemeric
hobiţ mi-am ars răstignirea
ca pe o izbăvitoare ucenicie
ascuns de ochii lumii
mă înalţ din întuneric
nu colţ firav de iarbă
ci infinită coloană de lumină
neîntrecut sculptor
misterul dezrobirii din carnal
ca pe un altar al nemuririi
îmi dăltuie scheletul
în marmora spiritului
acolo la capătul timpului
parcă îmi zăresc esenţa
o ce bucurie
privesc cu câtă poftă
viermii de deasupra
îmi devorează conţinutul
mă defenomenalizez
şi veac după veac ajung formă
sărutul măiastră muză ovoid -
sensuri adânci şi pure de a fi
în taina unei alte deveniri