tristete, dacă ești obosită poți dormi în patul meu,
îndrăznesc să-ți pronunț culorile, să văd lumina,
între lanțurile mele ca o împletire de cuvinte
viața, cu grija cu care se naște din pietre,
o ascult în nuanța tăcerii, când ușa se închide pe dinăuntru,
un stol de lăcuste sub piele roade pilonii nopții

nu trebuie să-ți fie rușine de singurătatea mea,
în ea am îngropat singura pasăre pe care am iubit-o,
învățasem să zbor pe tonul golului din urechi,
un ecou suspendat îmi îmbrățișa cu tandrețe umerii
și totul se întâmpla în același timp, de parcă
cineva m-ar fi putut asculta dintr-un cer îndepărtat

amintire, tu ești cel mai adevărat adăpost al meu,
cu coapsele tale reale, cu aroma cafelei dintre două îmbrățișări,
câte pietre urlă, Doamne în mine,
simt cum se întinde brusc lăcomia atingerii,
ghimpele care încolțește și înverzește cu fiecare primăvară,
ghimpele dorinței, ghimpele ascultării,
în fiecare noapte când ușile se închid,
el iese din rănile mele sângerânde și se plimbă prin casa mea