îmi amintesc că învățasem să ridic zmee și urcau cît ținea sfoara
doar că mi se părea insuficient, zmeul meu trebuia să ajungă la sateliții geostaționari
și aceștia trebuiau să vadă și să transmită mesajul meu, scris pe hîrtia subțire
luați-mă cu voi, tata mă bate cu furtunul de la mașina de spălat
dar extratereștrii nu s-au arătat, cred că și ei s-au speriat

citisem că ozn-urile sunt confundate adesea cu baloane meteorologice
și mă întrebam cum e posibilă una ca asta și în plus carl sagan scrisese celebra lui formulă
prin care ne spunea că nu suntem singuri în univers
priveam seară se seară cerul împînzit de stele doar că pe vremea aceea nu păreau
lumini de avarie și nici nu clipeau ca beculețele de pe aparatele de la ATI
care oricum n-au luminat prea mult că pe tata l-au luat extratereștrii în cîteva ore

apoi m-am făcut mare, că așa se zice, în realitate m-am făcut tot mai mic
m-am îndrăgostit și era bine, iubita mea mă umplea cu aer cald și mă simțeam
un explorator extraordinar asemenea lui cousteau, urcam în ceruri pînă în stratosferă
și coboram în cele mai întunecate locuri din ocean și din mine și cînd ea mi-a spus
nu ești ceea ce-mi doresc îmi doream cu ardoare, cu febră și pahar după pahar
să vină odată extratereștrii, să mă ia, să mă disece să vadă și ea cît de plin sunt de iubire

acum sunt doar un cousteau de supermarket că nici bani de crîșmă nu mai am
să le spun băieților că oricît de tare e ecuația lui sagan care ne arată
că nu suntem singuri în univers
de fapt suntem.