azi se termină saturnaliile și eu am rămas tot în aceleași haine
pe vremuri sclavii făceau schimb de îmbrăcăminte cu stăpînii
și puteau vorbi liber, eu nu am cui să mă adresez, eu deschid geamul și
vorbesc copacilor, îi întreb cum a fost anul acesta, dacă desfrunzirea a fost grea
lumina abia pîrguită a lunii îi face scheletici și bolnavi, dacă ar avea fețe
sunt sigur că ar fi foarte, foarte triști acum

în fond, copacii sunt un fel de oglinzi, ne explică în fiecare an că trebuie s-o luăm
de la capăt, doar că ei nu înțeleg singurătatea la fel ca mine, pentru ei vine vremea
cînd înmuguresc, înfloresc, dau roade apoi desfrunzesc, nu le pasă de altceva
nu înțeleg că dacă aș fi un copac în fața ferestrei tale aș înflori ori de cîte ori
te-aș vedea tristă numai ca să te fac să zîmbești, dar se pare că nu prea reușesc
să prind rădăcini și oricum saturnalia e pe sfîrșite

și timpul se întoarce în cochilia lui, îl poți auzi noaptea cînd mai trosnește mobila
îl poți auzi cînd îți pocnesc încheieturile ca niște îmbrățișări înghețate,
oare ce mai poți face cu viața cînd umbra se face tot mai mică din cauza golurilor
lăsate de cei care au plecat și lumina trece prin tine ca printr-un gard de sîrmă
vine sărbătoarea crăciunului, ca un fel de extindere a saturnaliilor, pentru mine e la fel
oamenii iubesc pentru că au pe cine iubi, eu nici măcar un ruj nu am
să-i fac buzele singurătății mele să pară mai timidă și drăgăstoasă

de fapt am o pijama roșie, cred că mă bag în ea și o să fiu moș-crăciunul singurătății
o să aduc tuturor singurătăților din lume singurătatea mea, am auzit
că două singurătăți sunt mai bune decît una dacă reușești să le unești
de pare că sunt dintr-o altă specie de om, atîta timp cît sărbătorile îi fac fericiți
iar pe mine mă fac mai trist decît pe cățelul acela care își aștepta zi de zi stăpînul
care nu mai venea, e mereu așteptarea asta în van și această aranjare a inimii
ca și această aranjare a literelor, cred că dacă le puneam în altă ordine
putea ieși un frumos și ștrengăresc poem de dragoste.