dor durere depărtare
imagine de mine scurtcircuitată
vis fulgurant
inimă pecetluită în efemer…

nu am inspiraţie
am doar blocaje
de depărtare, de frică că ne-am pierdut
şi mă văd mai greu
dar simt infinit
mă învăluie o respiraţie sfântă
pe tâmpla dreaptă
mă-nfior de drag
sărut mâna, tată
cum eşti astăzi?
ai adunat otava de după arini?
şi-mi răspunde
de nu s-ar strica timpul, fata mea

atunci
în ziua aceea
când iţi poticneai paşii spre lumea de dincolo…
îmi repetai apăsat:
mai e timp
să-mi perii bine costumul de moarte
să-mi netezeşti panglica de la pălaria gri

şi ai hotârat să vorbim despre cele sfinte
în care n-ai prea crezut
dar cine să mai creadă tată,
cand noi studiam efectele bolilor
la plantele netratate cu pesticide
din solarul din spatele casei?

vezi, poate din cauza asta
am insistat
să faci radioterapie
mi-era atât de frică
să te doară
mă nimicea uitarea ta
cum să uiţi tată cine sunt eu?...
glumeşti?...
n-ai spus tu ca purtăm aceleasi date
că sunt cel mai bun si mai vrednic copil?
ce vremuri…
ne înnodam inimile
atât de firesc
şi eu mă simţeam om
pentru că tu îmi vorbeai atât de clar despre mine

şi cu numerele...
parcă mai ieri mă învăţai să număr
aşteptările, bucuriile, timpul nostru ca o vrajă…

cum să uiţi să mai numeri?
cum se strică timpul?

sunt bine dupa cum vezi...
mă plimb prin ploaie ca să mă curăț
și să mă iert


miroase a otavă bună de cosit
să nu plângi, tată
sigur ploaia asta-i de la tine!