mă tem de coșmaruri, de visuri ce apun,
mă tem chiar și de dorul care doare,
îmi este teamă florilor să le spun,
că gerul le îngheață mândra culoare.

mă tem și de ziua fără poezie,
în care inima suspină pustie,
mă tem de bezna sinistră, târzie,
ce visul mi-l înhață din prostie.

m-aș ascunde în bemolii viorii,
deși sunt aici mă simt departe,
vreau să fug de chipuri iluzorii,
unde nu există a iubirii moarte.

mă tem chiar și de voci înfiorate,
ale căror cuvinte sunt alambicate.