La stâna sa din vârf de munte,
Unde doar cerul e mai sus,
Păstorul stă-n toiag și-și umple
Timpul ce nu-i e îndeajuns.

Privește oile ca turmă
Și turma ca pe un tezaur.
În fiecare vede-o urmă
De bogății. Mine de aur.

„Pe ce-a bălaie am s-o tund
Să-i vând la târguri lâna albă
Iar pe cea grasă am s-o mulg
Din lapte să fac urdă caldă.

Și pe cea brează o voi vinde.
Cu steaua ei din frunte poate
Bănet să-mi facă cât cuprinde
Chimirul meu din față-n spate.

Iar țapilor ce joacă-n soare
De dimineață până-n seară
Voi dărui cele mioare
Ce-mi vor țipa în primăvară!”

În ochiul său plin de lumină
Întunericul stins demult
Așteaptă ascuns ca într-o mină.
Un diamant necunoscut.

Din acest vis, ce-l poartă-n zări,
În carnea turmei sale scrie
Ca într-o noapte unde sori
Sclipind în zori se sting în vrie.

De pretutindeni lupii tineri
Îi dau târcoale. Lui nu-i pasă.
Când va muri printre ruine
Tot stâna lui îi va fi casă.

Tot ce vizează nu e cerul,
Uitarea, nesfârșirea oarbă...
Ci nașterea din efemerul
Ce nu se satură să îl soarbă.