Văd o viabilă speranță la purificare
Atunci când totul putrezește-n mine,
O presimțire dură ce parcă îmi vestește
Că a venit sfârșitul umanului din mine.

Mă îngrop de viu cu amintirile-mi timide,
Un sprijin prea tăcut al deznădejdii mele,
Simțind că astăzi mă așteaptă moartea,
Vreau să aprind în lume o luminiță vie.

Sunt muritorul trist ce trage azi să moară
Lăsând ca moștenire tot ce e gând în mine,
Mă las pe veci răpit de suferința morții
Și lepăd fără jenă costumul strâmt al vieții.

Monotonie neagră în izolarea-mi tristă,
Un fel de primăvară în prima zi a morții.
Tăcut, un Sfântul Petru, aflat în fața porții,
O dezlegare îmi dă să îmi aleg mormântul.