Urma lacrimii tale, ce mi se târăște peste obraz
Ca umbra luminii care mi se întinde pe piele,
Se împuținează pas cu pas alungindu-și
Din infinit șarpele în care piere.

Cloroform se retrage din lumini ca din stele
În rădăcini de izvoare pline cu emisfere
Pentru a avea de unde răsări mâine
Spre a se împodobi cu sfere.

Eu sunt toamna din care te culeg și sunt golul
În care aștept să cazi spre a îți umple
Cu infinite livezi visul ascuns
ÃŽntre ridurile tale fecunde.

În urma lacrimii, pe care aș șterge-o
De pe obraz ca și cum aș fi plâns-o,

Mă imaginez cel dintâi și cel de pe urmă strateg
Plătit pentru a apăra eternitatea de al ei sine
Și de ceea ce încă o poate pătrunde.