vântul furibund pălmuiește mesteceni,
înalți ca munții cu stoicism rezistă,
nevoile lor nu le ascultă nimeni,
sărmana pădure este tot mai tristă.

la izvoare susură doina de jale,
natura și-a pierdut podoaba verde,
valuri de suspine curg mereu la vale,
doar lumina ar putea să le dezmierde.

mă uimește pădurea frăția vegetală,
chiar și în umbra ei este credință,
se dăruiește lumii cu dragoste totală,
are și în rădăcini sorți de biruință.

când copacii mor, mor în picioare
privegheați de lună, stele și soare.