Nu cred că lumina poate fi oprită.
"Doi" este greu de atins în absolut.
Pentru căutare-n sus a unui refugiu e timp.
"Doi" înseamnă pentru un suflet bun pereche.
O pereche de suflete zboară îngeri în cânt.

Trupul se trece, lumea civilizată decade.
Și lumea aglomerată a altor Indii de Est geme.
Nu aflu orizont liniștit, iubito, niciun exil
în Indochina sau Oceania
nu mai e deloc sigur, prăpăd vine și-acolo,
an de an, cărțile copiilor au fost luate
de inundații ori au ars în această vară toridă —
Malaezia cu bicicliștii săi nu-i mulțumită,
protestează că Indonezia dă foc junglelor,
vine din fosta oază oceanică Pacific-Indian
prea mult fum, supliciul poluării idiomurilor
cu maldărul nociv de englezisme inutile
sau franțuzismul
"parapluie" românizat la mișto "parapluă",
când există deja "umbrelă",
confundată cu "pelerina de ploaie"
și agonia lumii funcționează bine când "pluă",
scuze, "plouă"
cu mii și miloane
de stupizenii-n ea.

Prin arhipelagul cel mai mare al lumii
se fac ravagii
pentru plantații noi de palmieri,
ulei și hârtie.

Iubito, nu mai avem unde
să mai fugim dacă și păsările exotice
împrăștie foc din pliscuri,
pentru că așa știu să obțină mai ușor prada.
Hai, ne-om căuta amândoi ostracizați
o altă țară de refugiu, o insulă mai înaltă,
vom privi numai în sus,
la fuga noastră
din Oceania nordatlantică
spre-o Estasie arsă și mereu inundată
printr-o Eurasie devastată