Îmi plimb formele geometrice când urc către tine
Pentru a primi recunoștință pentru ce și cât am trăit.

Tu mă privești insistent cu aceiași privire
Cu care pătrunzi în același gol golit de infinit.

În acel univers al caracatiței unde broasca țestoasă
Este legată cu brațele timpului peste uscat
Spre a i se exhuma trupul din trup
Prețuită pentru exoschelet.

Bolnavă, inima care mi te împinge prin univers,
Din când în când, ca și un vis, se afundă
În nesfârșirea interioară învălurând
Din sine sinele altundeva.

Eu calc apăsat spre a te da mai departe plimbându-mi
Dimensiunile care, ca pe forme fixe mi le dansez,
Așteptând ca în primăvara din ochii tăi
Să mi te naști văz care primează.