hârtie, zid al plângerii, unde e poezia?

vioara sângelui caută neîncetat

arcușul tandru al versului

inima își caută veșmântul de lumină

singurătatea îmi devorează amintirile

una după alta, ca un câine flămând

felinarele adevărului abia pâlpâie

fericirea se hrănește

doar cu lacrima nopților albe

își caută fericirea pereche în oglinzi

simt golul cum se adâncește în mine

unde, unde, unde e poezia?

lacrima umple candela dorului

flacăra dă naștere umbrelor mute

visele au înnoptat în carnea mea

fără să spună nimic

chiar și pixul meu zace

ca un catarg rupt de furtună

spune-mi, tu, zid al plângerii

loc al dorințelor care devin realitate

unde e poezia?

aș da orice ca să știu

mi-aș împărți trupul

ca pe o pâine, oglinzilor

mi-aș scoate un ochi

și l-aș dona nopții chioare

mi-aș dărui trunchiul și brațele

copacului ars până la rădăcină

de fulgerul fără milă

spune-mi, unde-i?

uite, merg

cu toate cuvintele astea fără viață

pe străzile tale pustii și... nimic

versurile nu mai vor să se îmbrățișeze

metaforele sunt fântâni otrăvite

nici moartea nu se atinge de ele

merg și iar merg

ca vântul printre morminte

tulburând somnul florilor

calc pe urmele care păreau fi ale ei

și ajung să calc tot pe urmele mele

spune-mi, unde-i?

nu am mult timp la dispoziție

fiecare secundă e spinul

unui trandafir otrăvit

în mine, toate trenurile se grăbesc

la fereastra inimii poposește

tot mai des, întunericul

spune-mi, tu, zid al plângerii

unde e poezia?

copacul din mine

încă mai visează

să înfieze stelele

fără cer