eu trag după mine o umbră

o ladă de zestre

plină cu gânduri

din lumea în care trăiam

înainte să vin pe pământ

nu pot zbura

fiindcă lada e grea

pot doar scoate din ea

gândul care devine cuvânt

şi-atunci reuşesc să fac

un mic pas înainte

şi tot încerc… şi tot încerc

să scot toate gândurile

pentru a fi uşor ca o pasăre

dar oricâte gânduri aş scoate

lada continuă să fie grea

şi-atunci îmi vine să urlu:

nu era destul să fiu un Sisif

care-şi împinge inima

pe dealul înălţării?

de ce mai trebuie

să trag după mine

şi lada de zestre

plină cu gânduri?

iar pasărea

pe limba ei păsărească

îmi răspunde:

şi eu aş vrea să fiu un înger

dar când ajung prea sus

îmi cad penele

îmi îngheaţă ochii

şi nu mai pot să respir

tu poţi, cel puţin, să scrii

cu penele mele

tu poţi, cel puţin, să vezi

dincolo de nori