Deschid fereastra spre bulevard.
Oameni de toate visele,
trec unii pe lângă alții
fără să se privească.

Niciunul nu face un gest de salut.
De la fereastră, pălăriile par
că sunt ținute în levitație
de vacuumul de sub ele.

Chem colegul în încurajarea clipei
să privim împreună spectacolul.
El vine, zâmbește, niciodată
nu a fost bulevardul atât de gol.

Tac, am privit în gol,
în golul din sufletul meu.
Mi s-a părut că era plin ca altădată
și am scris o poezie pe care
nu aveam cui să o citesc.