și eu, și Luna

așezați la masa întinsă a nopții

ne-mbătăm cu fumul orașului

și ne depănăm amintirile

amintirile mele

zboară spre ea precum liliecii

agățându-se de părul

unor fecioare zănatice

amintirile ei se rezumă

la singurătate, la urletul lupilor

și la oglinda imensă a mării

în care și-a privit chipul

descoperind primele semne

ale trecerii timpului

ea care se credea nemuritoare

niciodată n-a aflat

care e sufletul ei pereche

doar niște comete au avut îndrăzneala

să se apropie suficient

cât să o facă să plângă

cu fața ei nevăzută

cu ochii ei adânciți

în craterele selenare

și a mai fost și un om

care a pus piciorul pe ea

dar nu a fost dragoste

chiar dacă, pentru prima oară

în catedrala liniștii multimilenare

bătea clopotul unei inimi

unicul scop al omului fusese

de a le spune celorlalți

că ea a fost cucerită

după care

el s-a întors fericit la familia lui

iar ea s-a întors tristă

la marea ei singurătate

da, știu cum este, i-am zis

și eu îmi caut sufletul pereche

în vise care sfârșesc

odată cu lacrima dimineții

aceste vise sunt niște scrisori

peste care uitarea

își pune nemiloasă sigiliul

trimițându-le înapoi

de unde-au venit

da, știu, spuse Luna

eu sunt cutia poștală

în care se întorc

toate aceste scrisori

tu?

hai noroc!