În copacul ce nu mai întinde ramuri după lumină
Răsun din dungă de frunză zbârcită.

Port în chipul meu imaginea lui
Și în vene distanțe unde curge
Din căderi în înălțări.

Crevase și canoane, pe unde altcândva
Se întindeau îndepărtări, dospesc
Între vaduri carnea apelor.

În trupul lui, ca într-un cuvânt, litere
Se leagă rostuind sunetul din interior.

Înmugurind gol îmbrățișează primăveri.

Printre crengi și ramuri, din rădăcini,
Asemenea lui îmi risipesc orizonturi
Desprinse din scoarța lăstarului
Întins spre lumină.