poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2023-07-07 | |
Mă apropiasem, ca o zi de aprilie
sub o țâșnitoare din parc, aliment direct din izvor, dar în secret. țeseți de tot pânza mormintelor și a paianjenilor or să treacă pe aici care mari cu boi leneși nu se vor opri, copertine împreună suntem mai tari, dar am dat drumul, deja, la calorifer (să mă încălzesc cu lemne numai uscate) apa e foarte curată îmi plâng ochii mai mereu cu ploaie fierbinte lalelele roșii târzii vorbesc de ceva fiat-lux și abia apoi înfloresc se bagă prin carne și te mănâncă apoi tu pe ele le amesteci prin oase sunt moi sunt lalele se face lumină în mine și în gură țin câteva petale untoase se pare că salcâmul s-a scuturat demult peste mine era primăvară în trunchi zăcea un fel de bărbat moale era plin de țărână și palid, zicea că am buze prea palide și uscate ca el ca să mă bage în seamă... iar eu îl sărutam tristă, îi băgam în gură un sân mi se îngălbeneau sânzienele și tăceau. iluzie, moartea e un fel de tren îmi împinge niște sânge prin coaste cine mă trage de cozi, căci sunt o femeie foarte tânără îl aștept pe Dumnezeu, pură, și încă lângă pomi, unde dansează o linie continuă ce îngheață ce naiba, unde naiba îmi sunt aparatele căci linia mea mă duce de păcăleală, prin crâng... și la vânzătorii de sandale nu există decât o negresă frumoasă vreți înghețată, bomboanele Crăciunului în staniol roșu și-albastru vreți această tonetă făcută din prăjitură uscată, cu nucă pe picioarele mele, amărâtele, tristele, vreți șerbet, îl vrei pe Șerban vreți tot? nu, vreau numai coasta bărbatului meu. îmi dau, de exemplu, un templu de pâine, pe coastele bărbatului meu s-a retras mareea, s-a omis, prea iute, pentru un pescăruș ce aripi întinse și plăpânde, e el, își încearcă tinerețea pe o mare foarte lată și prietenoasă cu cei curați, cu inima; văd cum luna și-a retras influența, pe mare, la fel și stelele e un fel de pustiire prin pietre, luna nu mă mai sărută pe buze nisipul e mic, mărunțit și tace. astrologia exactă a devenit superfluă și dacă se retrage luna, și luna de pe mare, mareele dar și stelele rămâne, însă, numai Dumnezeu un is foarte înalt, de prin vreo icoană înaltă, cum este și Biserica. suprimată e coasta mea pentru cealaltă bucuria mea, plec odată cu stelele și cu luna clepsidrele se întorc. sunt umede, pe la frig. Mă apropiasem în Aprilie, apoi mă îndepărtasem cred că o lină lună *(prea mare) mă conducea, de pe drum afară, eram Mica Sirenă și buzele îmi erau de ocean, conduceau marea prin mine, care mă ucidea prin glezne de os, renășteam, ce frumos e cu piersici în mine căci l-am iubit apoi l-am uitat, într-un colț și-apoi câinele care mă păzea și-a uitat lătratul într-un colț de pâine. și până la templu care îl lăsasem nu era loc decât pentru sunătoare o plantă foarte anodină mă ridicam într-o stea dintr-un bumb apoi, într-un mugure, al cui e copacul acesta... clopoței distrați, îi vedeam doar printre stânjenei sau cum li se spune Floarea de colț, care nu eram eu, ci o stăpână. și atunci, de ce mai povestești a cui floare? ești tu? îmi luasem adidașii bej, îmi legam șireturile și mă aruncam prin furtuni și prin ploaie era o ploaie caldă de vară, eram în Aprilie, dar mă cufundasem, deja, în ploaie îmi plăcea că îmi făcea părul mai fin și mă spăla, ca sub duș, era foarte curată și caldă stropii mari ca bobul de strugure îmi udau buzele și mă țineau vie ca acel bărbat care mă ținuse, în el. de ce nu mă lăsați să intru sub duș, căci sunt broaște și iluzii afară sunt tot felul de claxoane și treceri de pietoni, interzise e un oraș amorf, cu dinți de porțelan groși. este tristețe și tot felul de prinți, sub lacuri murdare, să plângă ploaie, ploaie, și atunci mi-am ferecat podul cu drugul să nu se așeze ploaia, pe el. (e a mea.) Friguri, ce mi-a mai rămas? oare, acest nasture pe care să îl cos pe o cămașă și dezbrăcându-mă doar ploaia caldă să mă scuture, bine. friguri, o să ies pe afară, făcătură de os, cu ploaie în mine ziceți o metaforă, simplu, căci am ploaie de vară, în mine. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate