sunt zile în care
înnozi șireturi până faci din asta
o artă indestructibilă
mai ales când copiii
au voie pe terenul sintetic de fotbal
atunci te așezi în genunchi
te întrebi cum de n-au învățat
până acum
tu știai să scrii încă de la grupa mică

în piciorușele lor
fragile ca prapurii
înveți alte scrieri
un șiret dezlegat - o mamă singură
ambii șnuri desfăcuți - un tată beat
prin creierul tău deformat
fugi după o amintire cu tata
care făcea nod la șireturi
întrebai de ce-i tremură mâinile dimineața
răspundea bolmojit
că-i o treabă de oameni mari
te uiți la mâinile tale
și ele nu tremură

nu mai tremură.

*

nu știu cât timp ne mai avem
unii pe alții
și asta mă scoate din minți
mă face să mă întreb
la ce folos toată luciditatea
iertarea
și faptele bune
dacă eternitatea nu-i decât
un blister de cipralex

nu-i mai bine să trăiesc cu furie?
în rai sau în iad tot un drac
toate cele făcute
sunt foarte bune
Dumnezeu stă pe o canapea
își povestește copilăria
apoi suflă-n lehamite viață
peste petele de cerneală
din testul unui psiholog debutant:

sunt oameni făcuți doar să moară
fără să aibă habar dacă-au trăit bine
sau rău
și oameni făcuți să se roage tot timpul
să-i strângă cineva
de pa fața pământului
iar când le vine rândul să plece
ar da orice pentru o ultimă gură
de aer