poezia mea e fereastra

prin care privesc lumea

dau la o parte

perdeaua timidității

și o privesc

haide, lume, să ciocnim un pahar

imaginar

să ne sorbim reciproc

vinul vechi al amintirilor

poate că vom întineri, cine știe?

poate că omul din vechea fotografie

va ieși precum pasărea

care iese din ou

întinzându-și aripile

poezia mea e fereastra aburită

pe care îmi desenez inima

iarna, inima îmi îngheață

devine floare

poate că cineva va dori

s-o culeagă, cine știe?

poate că cineva o va topi

cu un sărut

va rămâne o gaură

în inima mea-floare de gheață

gaura buzelor prin care

izvorăște tăcerea

poezia mea e fereastra

de care se lipește o frunză

un dar pentru copacul din mine

din partea copacului de afară

prin nervurile frunzei

încă mai curg visele rădăcinii

visele-n care se îmbrățișează

cu rădăcina copacului din mine

poezia mea e fereastra

de care se lipesc

petalele florilor și polenul

primăvara e pictorul

care pictează pe sticlă

un autoportret care să-mi alunge

singurătatea din iernile lungi

care să-mi elibereze zâmbetul

din închisorile minții

poezia mea e fereastra

prin care privesc cerul

aș vrea să ating stelele

dar mă mulțumesc

și cu fulgii de zăpadă

uneori ploaia îmi ucide dorințele

pesemne că cerul are

și el nevoie să plângă

curcubeul îmi face un semn

discret dintre nori

sprânceana lui colorată îmi amintește

de ochii care nu se văd și se uită

poezia mea e fereastra

în care cineva aruncă cu pietricele

poate că muza vrea să mă vadă

în carne și oase

să scoată șemineul din mine

la o poveste cu felinarele străzii

sau poate că altcineva

încearcă să mă omoare cu pietre

cine știe?

poezia mea e fereastra

în care o pasăre bate cu ciocul

vino afară și cântă cu mine, îmi spune

fereastra se deschide

aerul proaspăt îmi intră în plămâni

sufletul bea din el așa cum

însetatul bea din fântână

cântă, cântă, îmi spune

cânt și gura mi-e plină de țărână