uneori, totul este atât de greu

încât ți se pare că ești

o navă de containere

încărcată până la refuz cu amintiri

având un singur motor, și acela supraturat

luptând împotriva valurilor

împotriva timpului care se-nalță

și vrea să te-nghită

și cum ești singur, atât de singur

și cum n-ai niciun ajutor

te rogi de umbră să te remorcheze

să simtă și ea cât de greu este

să mergi înainte, mereu înainte

uneori lumea pare mai mică

dar totul este mai greu ca înainte

te simți ca un cal bătrân

care trage după el o căruță

plină cu bălegar, pe drumul de țară

doar foamea ancestrală

care te biciuie

te face să înaintezi

ajungi acasă, în casa ta neîngrijită

în grajdul tău, te dor tare șalele

te bucuri că rumegi niște fân

fânul acela care

îți ținea de cald peste noapte

ești singur, atât de singur încât

te împrietenești cu muștele

care ți se așază pe ochi

visezi, în tot visul tragi lumea după tine

o împingi pe un deal, ca un Sisif

o porți pe umeri ca un Atlas

te trezești mai obosit decât erai

înainte să dormi

ai nevoie de o macara

să-ți ridice pleoapele înțepenite

și când reușești, într-un final, să vezi cerul

ți se pare că soarele trudește

ca o locomotivă trăgând după el

vagoane nesfârșite de nori

pesemne, amintirile sale

și ești singur, îți vine să bei

să mai prinzi un pic de forță

un pic de curaj, dar nu ai voie să bei

iei pastile, ce soartă tristă

iar prietenul tău cel mai bun

bea fără tine, în barul acela care

pentru bărbați pare o biserică

bea, și cu toate că halba de bere e grea

o golește, se pișă și pleacă acasă

și e fericit, dar fericirea lui e uitarea

o uitare pe care nu o împarte

cu nimeni, nici cu tine

tu nu l-ai uitat

greu e totul, și ca totul să fie

și mai comic, mai tragic

depinde de fiecare cum interpretează

uneori, când ești ca o păpușă grea

ca un Pinocchio de plumb

simți cum coboară din cer niște frânghii

și ți se înfășoară pe mâini

una îți înfige cârligul în spate

(tu îi spui și junghi, torticolis, spasm muscular)

apoi, în ciuda durerii, te ridică forțat

te spală pe dinți să nu-ți pută gura

te îmbracă cu aceleași haine

vechi, necălcate

îți aruncă o bucată de mâncare în gură

și te trimit la serviciu

ca pe un zombi

și ești singur și neputincios

încât sforile ajung să-ți fie prietene

ajungi să crezi, cumva, că ești fericit

că cineva, de acolo de sus

are grijă de tine, te iubește

făcându-te să mergi mereu înainte

făcându-te să crezi

că tu ești omul putere

omul care le poate face pe toate