vă rugăm nu hrăniți animalele

ești tot ce sunt tot ce am. uneori mă scoate din minți că trebuie să te împart și cu Dumnezeu.
la gândul că eu mă bucur de tine vremelnic
iar El - o eternitate îmi vine să-l răstignesc pe Cristos încă o dată. să-i bat cuie în mâini și picioare până când Dumnezeu o să-mi spună
ia-ți mama și umblă iubirea v-a mântuit.

iar noi să tot umblăm ca niște țânci care aleargă nebuni și nu se mai satură după ce-au învățat să stea în picioare.

ochelarii uitați lângă pasta de dinți cănile cu ceai ori cafea nespălate pe care le trânteam în chiuvetă apoi spuneam că plec La Moldoveanu
să cumpăr o racletă de 60 pentru că doar așa mai pot fi curățate.
serile în care-ți spuneam că-i ok dacă nu prindem dimineața ce vine. ăl de sus știe ce face.
ne trimite pe fiecare în lumea asta pregătiți să-i facem față și când totul o ia razna în jur
ne ia înapoi. pentru că nu mai e timpul nostru și nici lumea noastră.

alarma de la mobil setată întotdeauna la 7 doar ca să știi câtă vreme mai poți lenevi.
diminețile în care am dat soarele pe o lumânare
tot căutând să spun ceva să-ți facă ziua frumoasă tu căutând să spui că nu te mai doare ca ieri. și tot ce ieșea era o tăcere stângace
ca-într-un magazin uitat de lume în care intri să scapi de ploaie și ți-e rușine să-ntrebi cât costă un fleac de teamă să nu dai vânzătoarei speranțe. iar ei i se face teamă să-ntrebe ce cauți ca nu cumva să te-alunge.

vopseaua 8-56 sweet brown pe care o confundam cu 4-86 chocolate brown și ca să-mi spăl păcatul îți cumpăram ciocolată neagră cu alune întregi. dischetele demachiante și cocoloașele de vată care-ți cădeau din urechi pe unde-apucau. zilele în care îți povesteam că anul 536 a fost cel mai cumplit an din istorie. sau zilele în care mă întrebai ce se va alege de mine când n-o să mai fii dacă am vreun plan de rezervă. și eu îți spuneam să nu-ți faci griji o să-mi iau tălpășița rapid o să mă stabilesc în Insulele Feroe și-o să cresc iarbă neagră cât mi-o fi dat s-o mai duc pe aici.

îți scriu toate astea pentru vremea când n-o să mai știi cine sunt. sau nu voi mai ști cine sunt.
îți scriu deși în mine e marele rift. jumate din ceea ce sunt ar vrea să trăiești măcar până la vârsta lui David Attenborough chiar dacă memoria ta va fi un cățel de pământ care scurmă după tuberculi imaginari. jumate din ce am fost ar vrea să nu mai suferi și să pleci cât încă mai ai ce lua dincolo. pentru că dincolo de pășunile verzi și apele de odihnă cei care vor veni după noi au nevoie mereu la intrarea în trup de suflete ecorșeu și însemne „vă rugăm nu hrăniți animalele”.

să dai unsubscribe morții

despre lucruri mărunte e vorba.
despre țăcănitul constant al bastonului de carbon pe care încercai să-l îmblânzești. să memoreze traseul balcon-sufragerie-bucătărie. și care umplea toată casa cu un soi de căldură pe care numai trupul aproapelui o poate da chiar dacă nu-l vezi dar știi că-i acolo. țăcănitul constant care pe-alocuri aducea cu sărutul zgomotos al bunicilor la finalul vacanței în schimbul unei promisiuni cu jumătate de gură că von învăța bine.

despre cum te-ai emoționat când ai ascultat prima oară Hallelujah lui Cohen și ai decis că ar trebui cântat în toate bisericile noastre.
apoi ți-am tradus versurile și ai decis că gesturile mărețe de dragoste de credință de bunătate de orice fel sunt o diversiune.

cel mai mult o să-mi lipsească sfârșeala din voce când mă întrebi ce mai e nou prin oraș. noi credem că vocile altora ni se cuvin pentru că dau sens vocilor noastre. pentru că dacă n-ar întâlni alte voci cunoscute s-ar întoarce în noi și ne-ar sufoca lent ca niște infirmieri care îndeasă perna pe fața bolnavilor în metastază.

îmi tot repet că atunci când trăiești zi de zi cu dureri în tot trupul ți-e mai simplu să crezi că moartea e un fel de magazin online ori aplicație preinstalată de plată. periodic primești mesaje cu documente anexe care intră în spam. ești anunțat că termenii contractuali se modifică și că lipsa unui răspuns se consideră acceptare. pentru vizualizarea corectă e necesar să muți mesajul în inbox dacă nu mai dorești să primești informări sau oferta actualizată apasă pe unsubscribe.

ce bazaconie fericită ar fi să poți da unsubscribe morții. ne-ar mai rămâne timp să umblăm prin sufletul nostru ca printr-o rezervație naturală și când dăm peste demoni în perioada de rut să respectăm cu sfințenie însemnele “nu hrăniți animalele”.


cloisonné
(25.05.1953 - 16.05.2025)

aștepți să se facă verde la semafor o cioară își lasă zgomotos găinațul pe haina ta Zara proaspăt spălată.
partea rea din tine sugrumă cioara în gând partea bună îți spune că nu-i vina ei în schimb e un semn că poate ți se schimbă norocul.

adormi cu speranța că ți se schimbă norocul.

o dimineață fragilă ca timbrele dantelate
fredonezi obsedant a mirror just mirrors your behavior
hold up by the artist of broken glass you say
messengerul clipocește-n derivă cereri noi de mesaje.

te gândești că ți se schimbă norocul.

bună ziua Emilian cu părere de rău și cu durere în suflet trebuie să te anunț că tatăl tău a trecut la cele veșnice noaptea trecută.

creierul își caută o poziție confortabilă ca un șofer care își potrivește oglinda retrovizoare
ceea ce pentru tine credeai că-i neființă devine acum veșnice.

bună ziua și scuze de întrebare cine sunteți că numele ăsta e un nume comun prin partea noastră de lume.

nu-i o greșeală tatăl tău era din zăpodia cum se spunea și locuia în ultimii ani la mama mea Vali a murit în somn l-a găsit mama la ora 8.

sângele se retrage spre inimă cum se strânge oceanul spre mijloc înainte de cataclism
ai vrea să spui ceva memorabil credibil scurmi creierul după o amintire
și tot ce-ți vine în cap e resemnarea falită a lui Tony Meucci.


să nu mori niciodată când sunt prezidențiale

atunci toate crâșmele de cartier sunt închise și unde-i deschis mustește de viitori președinți
descheiați la cămașă înfierbântați pregătiți de când s-au născut să ia țara în piept și la pumni
cum au făcut cu viața și cu nevasta.

în colțul capelei tu stai timid și stingher ca pâinea uitată pe-un raft de trei zile
te mănâncă palma și nasul ah cu ce sete te-ai scărpina dar ți-e rușine să nu sperii rudele
de care n-ai vrut să știi toată viața și-acum te îngroapă cât de cât creștinește.
asculți argumente suveraniste și pro Europa în clinchet de păcănele și cursuri gratuite de biblie
copiii înjgheabă un scrânciob din capacul sicriului o lumânare gheboasă se-aruncă în gol
fără bilet de adio.

ai da o raită prin memoria fiului mic dar fiul cel mic face azi 44 și muncește nebun
să termine -o lucrare pentru un avocat care pleacă-n America.
pe vremuri n-ar fi contat i-ai fi spus fă-ți timp pentru mine
și ce dacă e ziua lui peste o săptămână faci și tu 72
acum altfel se vede de sus ce-i în sufletul altora.

de doi bani speranță (cât ai pe pleoape) îți pui în fiul cel mare
dar fiul cel mare stă în florărie blocat în fața coroanelor funerare ca niște forme
necunoscute de viață:
coroane cu un picior cu două picioare cadru în formă de A sau crăcană
plastic sau flori naturale regrete eterne sau cât vă aștept
vorba părintelui Constantin.

te trece-un fior pe șira spinării te înfășori mai bine în piele s-a făcut frig și aici
îți strângi coastele ca pe niște apostoli călare pe căței de pământ pornești spre lumină
în timp ce mulțimea cu ramuri de palmieri și măslini strigă voios
osana osana opriți frauda de proporții.


acolo unde își dau elefanții ultima suflare

printre fâșii de regrete eterne și doze de Caraiman femeile cuvioase fac rând
te strâng în brațe vârtos de parcă și-ar potrivi perna sub cap.
te ciupesc de obrajii fac doi pași înapoi să te vadă mai bine
da clementino fix tat’su-n picioare.

atunci înțelegi superputerea vindecătoare a pokemonilor
te consolează că cel plecat a lăsat și ceva bine în urmă
nicio zi nu se termină așa cum începe niciun om nu sfârșește așa cum trăiește.

te uiți la cel nemișcat chipul acela nu bate nici pe departe cu chipul păstrat în memoria ta
poate l-au ros amintirile ca pe-o cămașă purtată la nesfârșit
sau poate-i uimirea astronautului care-a văzut prima oară pământul din spațiu.

și totuși de unde toată această tristețe

doar nu e ca și cum n-ai mai avea pe cineva căruia să-i spui tată oricum îți părea ciudat
și când venea vorba de el îi spuneai simplu nea omu’.

o fi un instinct al tristeții
tristețea cărnii care își pierde din frăgezime tristețea firească a unei turme de elefanți
care în drum spre mărețul Zambezi își face timp să amușine blând
un fildeș necunoscut.