Și ziua mea trecu la celelalte;
Nimic nu a trădat din acea zi
Că eu treceam, de fapt, spre miazănoapte…
Treceam puțin, ca-n fiecare zi.

Doar soarele pe bolta cu lumină
Îmi amintea de-ntâia, a mea, zi.
A fost într-o duminică senină
Când începusem să conjug „a fi”.

Fetița mea, cea mică, mă-nsoțise
Într-un pelerinaj născut ad-hoc
Printre coline verzi, câmpii întinse
Și pline de cicori cu-albastru foc.

De obicei îmi mai făceam bilanțuri,
Cu ce-am făcut și ce-aș putea să fac,
Dar parcă-atunci mă tot țineau în lanțuri
Problemele ivite la un loc.

Și totuși, o privire, spre-nserare
Arunc acum, fugar, cu teamă, eu.
Prefer să știu că soarele-i în zare,
Că noaptea dominată-i de un zeu…

Că orice-aș face eu, de-acu-nainte,
Tot cu destinul mă confrunt mereu,
Că fericirea și nefericirea
Se nasc și mor ca stelele în hău.

Doar că durează prea puțin izvorul
Acestei lumi mirifice din noi
Și ne păzim cu teamă viitorul
Ce-l știm oprit la ziua de apoi…

De-atunci, o floare-albastră mă privește
Gingaș, timid, cu un întreg șirag
Din tușele culorilor celeste,
Suport moral pentru un biet pribeag.

Ar fi și ochii-albaștri ai fetiței
Șăgalnici și cuminți, vizionari,
Eternizând o existență tristă
În gândul meu, la patruzeci de ani.

17 iunie 1985