poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2023-06-10 | |
Picioarele-afundate în zăpadă
În noaptea roz, ce prinde să mă vadă Pe din cojoc, sunt mulțumită-n listă Cu genele ce-mi cad (pe din batistă). Îmi strâng culoarea, în ciorapi de lână Sunt tânără la frunte și-s bătrână Am doisprezece ani și-un vid prea trist Mă scurge, din dureri de ametist... În noaptea, ce mai cade, din mansarde Privesc, în sus, lămpașul cum mă arde Mă strâng, prea mică, rece, sub umbrelă Privesc la trecătorii pe stradelă Un car cu boi, alunecă, de sânge Sub pleoapa mea de ieri, lumină strânge Mă mai privesc, zăpezii să existe Sunt oamenii de nea, lămpaș, reviste. Aș saluta un om, ce mă petrece Din ghetele, prea lungi, cu șnurul rece Și doar copiii `cată, înspre mine Cum nu le dau drajeuri sau grisine. Îmi anul transformării, zac zăpezii Mai dau, spre mine, fructele livezii De pildă, toamna mută, ca o babă Cu dinți cu spume și de must, zăbavă. Mizeriei, mă-îndepărtez, orașe Se spală în zăpadă și-s codașe Cum strâng semințe, către primăvară Și-aștept, iar, ciocârlii, a câta oară... Mătușa îmi mai prinde mâna stângă Cojocul prinde, iarăși, să mă strângă Și sub lumina lunii, ieri, fecioară Să nu mai știu, de sărăcii (să doară)... Sunt toate rubedenii, ca din flori E surioara mea, făcută-n zori În ochii mei, e tata și e mama Sunt doisprezece ani, învinge teama! Căci, ochii mei prea tineri, văd vitrine În ele, subțirele manechine Sau pălării, cu boruri de mătase A câta oară, mi le strâng pe oase. Mai bat, din buze, cerșetori cu pete Pe haine răpciugoase sau pe ghete O pasăre se scurge, de pe fruntea Unui copac, ce nu cunoaște puntea! Căci, sunt păduri, ce tac, să nu mă-înghită Sunt trenuri ce mai trec, mi-s surghiunită În lacrimi, țin podoabele zdrobite Și amăgiri, din dragoste, tivite... Mai blândă, ca o floare-n cobiliță Și dragostea mai bate, în ușiță O udă, multă apă, din răzor Mi-o cântă, de cântau târziu, la cor. Căci nu te uit, iubitul meu de paie Când luna bate, intru în odaie Și doar, de mâine, să mă înțeleagă Când te priveam, cu ochi pustii, sunt fragă.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate