O reconstrucție rămâne o reconstrucție. E o înfăptuire cerută ca să îți reașezi ființa în coordonate noi, mai puțin dureroase, căci umblăm după binele etern supus de la începuturi păcălelii. Îmi vei spune că e o normalitate, deși aș putea să te contrazic, să îți spun că atunci când umbli prin cotloane, atunci când întunericul ți-acoperă zilele, când norii scutură fulgere tăioase peste ceea ce ți se întâmplă, atunci valoarea ta crește, cauți și-n căutare te ridici, găsești soluții și aspiri spre înalt, deși încuviințezi ideea că e greu, că multe sunt deșertăciune. O reconstrucție vine cu forme noi, ca într-un joc în care poți asambla piese în felurite moduri, uneori inepuizabil, într-o magie inexplicabilă. Te gândești că resursele tale sunt zero?! E ca și cum ai fi într-o câmpie aspră din Bărăgan, biciuită de vânturi crude, șfichiuitoare, pierdută printre ierburi uscate și care îți străpung pielea, încolțind o nouă durere. Tu stai și aștepți. Știi că realitatea e cea în care crezi, că proiecția gândului vine spre înfăptuire, poate nu atunci când vrei, poate mai târziu, dar vine... așa, cu petice mai mari sau mai mici, dar cu bucuria că ai mai încercat încă o dată ...