În mână strâng un bulgăre de soare,
Lumina se prelinge liniștit
În sângele ce rece îmi tresare...
Iarăși sunt trist, însingurat, sfârșit.

Aș vrea să plec pe o planetă goală,
Și praful cosmic să-l simt printre dinți,
Visând femei cu dragi copii în poală,
Și flori, și mări, și chipuri de părinți.

Să pot să uit de nopțile în care
Idei și gânduri mari mă animau,
Dar totul a trecut precum o boare,
Și țurțuri reci în mine atârnau.

Prea multe vreau, și mă trezesc în stradă,
Un fir de praf bătut de-un aspru vânt,
În mulți din noi e haos, debandadă,
Eu mai suport, dar oare până când?

Răspundeți prin aceeași întrebare,
Și loc nu am de voi, sunteți prea mulți,
Obrazul pământiu fără culoare,
Mi-l plec în fața brazilor cărunți.

Pe degete am petele de soare,
În suflet simt vânările de vânt,
Mă prăbușesc în propria mea uitare,
Mă regăsesc în tristul meu cuvânt.