am inima ca un cub rubik,
toţi vor să se joace ce ea
să o întoarcă pe toate părţile
când pe faţă când pe dos,
să apese cu palmele uneori cu pumnii
peste bătăile ei înfometate şi moi,
care profită de orice ocazie
să nu se oprească

în camera pătrată,
tapetată cu negru şi anxietate
îi port de grijă inimii mele,
o hrănesc cu iubiri expirate
dar încă consumabile,
cu amintiri ce mai fumegă
ca beţişoarele parfumate
într-un templu zen,
unde rugăciunile se spun
doar după miezul nopţii

am o viaţă abstractă,
suspendată pe marginea culorilor
ce se încăpăţânează să reziste
pe tabloul cotidian,
din care nu mai fac parte

mă agăţ de o nouă zi
având totuşi noaptea alături

ard ca o lampă neaprinsă de nimeni,
care luminează doar interiorul lămpii,
iar flacăra se zbate între viaţă şi moarte
între noapte şi zi,
ca visele sculptate în uitare

de la mansarda mea
împletită în fildeş şi abanos,
văd lumea ruptă în fâşii,
văd cerul cum cade odată cu ploaia,
iar noaptea refuză ursuză
să mai intre în odaia mea
inundată de găuri negre
imposibil de ocolit
ce absorb şi ultimul lucru
ce mi-a mai rămas:
singurătatea

te strig,
încercând să respir odată cu tine