Întotdeauna am fost uimit
cât m-am desprins cu viața,
sapte ani și vreo trei luni
sub cerul ba torid, ba jalnic
din cartierul tulcean 23 August,
i-am petrecut, pierdut, câștigat
din strada ori aleea Labirintului
ducând sus către blocurile cu țigani,
pe-acolo tipii găștii hard din blocul meu
vânau pisici cu țepușe, prăștii, arc, săgeți

Copiii și adolescenții de români majoritari,
nu țiganii Labirintului, erau de-o cruzime
cum n-am mai văzut, copiii de proletari,
copiii de intelectuali, frați de cruce —
schilodeau câini, pisici, am văzut o mâță
cu mațele scoase de temerarii băieți din D2

Blocul meu avea crăpătură din 4 martie '77,
uriaș cu mulți ochi geamuri, două guri scări
și cărare pe mijloc — distanțare A față de B
de la marele cutremur, când faceam doi ani

Aleea Labirintului, iarnă de iarnă, tu erai
cel mai bun și riscant derdeluș al Tulcei,
acolo au copilărit o sută, aproape o mie,
mai mult de-o mie de copii, cinci mii cred,
săniile se dădeau pe-un lunecuș de cristal,
lanțuri, trenuri de sănii zburau, se loveau,
veselie, niște plânsete mai ceva ca-n bâlci,
fetele cu băieții se mai și băteau,
prindeau clipa de grație să se ierte, pupe,
să fi fost cu frati-tu, cu soră-ta mai mari
nu ți se mai întâmpla ceva nasol,
ba da, și atunci o puteai păți,
să-ți spargi buza, să-ți rupi mâna,
piciorul prin Labirint

Se dădeau unii și pe șipci, vara-n căruți
de lemn pe rulmenți,
Labirintul venea șerpuit,
puteai ieși peste borduri,
să zbori peste gard,
să te înalți dacă mureai,
s-o iei către Răsărit
mai departe spre brațul Tulcea din deltă,
să te faci precum valurile rug în zori
dincolo de Bididia, Malcoci,
din comuna Partizani, să devii pelican,
stârc de zi, de noapte, prigorie, liliac,
apoi să planezi în orice anotimp cât voiai
prin tărâmul onoric schimbat în tanatic