îmi îngrop poemele în slash-uri
linii care ar trebui să
delimiteze forța mea vitală de restul lumii
azi cerul este opac ca o grindă ce stă să cadă peste orașul muribund

îmi aud de fiecare dată pașii uscați pe caldarâm
în drum spre tine am remarcat:

mama a încetat să mai țipe ca și cum ar avea un niqab peste gură
tata a încetat să mai respire / unele respirații dor ca și cum ai fi vinovat de ceva

nu știi de ce anume

soră-mea s-a urcat pe umerii mei și acum mă apasă fiecare mișcare a ei
i-am spus mori sau va trebui
să te îngrop așa de vie cu tot cu păpușile tale și rochițele cu volănașe

îmi îngrop poemele în cuvinte tari acide care să doară
astfel suprapun și controlez mai bine durerile

// am un ac înfipt într-o vena dar mi-l scot singură
și frica de ace dispare //

dar nu dispare tristețea ea e prezentă ca un element chimic al vieții mele
fără ea nu aș putea să mai îngrop nimic

pe trecerea de pietoni stă o fată care seamănă cu mine
atunci când beau multă vodka
a uitat să privească la culoarea semaforului

nu a văzut că este roșu

inima tânără încă vibrează
îmi afund pașii în betonul cald
pentru că între timp a venit vara iar soarele acesta
se umple încet de teamă

îmi afund corpul în beton
și acum nu mai aud țipetele / respirațiile/ mișcările lor

e atât de bine când îmi îngrop toate poemele în fumul țigărilor de contrabandă nimeni nu-mi spune ieși de acolo nu te îneca nu te sugruma nu te decide să îți tai venele să sari de la etajul 9
să țipi să te zbați încă nu striga că ai rămas singură că

deși ești în viață
și tu ești sub pământ ca și ceilalți

TOȚI CEILALȚI AI TĂI

nu te apropia de cartierele mărginașe acolo unde câinii
se aruncă în haite trăgând de hainele tale
de carne de orice vis care ar putea fi împlinit într-o zi

stai în continuare pe marginea trotuarului ai răbdare
stai pe margine ca în tranșeele din linia întâi a frontului

plină de mâzgă, cu cizmele lungi de la sinsay întinse pe picioare
cu fardul de la catrice pe fața aproape asfixiată cu rimelul de la londonware pe genele lungi care se închid din când în când
se deschid
se închid și tot așa de o mie de ori

e atât de bine când pleoapele se înfundă din ce în ce mai des în orbite e atât de bine când nu mai vezi strada din când în când

e atât de bine când nu mai vezi culorile
semafoarele dungile mașinile
adormi

și nu se mai face niciodată
nici roșu nici galben nici albastru

în drum spre tine am remarcat
lumea această nemiloasă perfidă fățarnică pustie
agonizantă

sclipea și pentru o secundă am crezut că
o să mor că o să fac parte din ea că or să
mă îngroape de vie în ea

că or să mă străpungă gloanțele tuburile goale de dren
perfuziile
camerele goale de spital

neoanele neoanele