poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2023-02-22 | |
ÎNTOARCEREA ZĂGANULUI
Se lasă iarăși vremea surpării de lumină, Mărețe idealuri, topite-s de amurg, Iar lumânări plângânde torc clipele din ceară, Crengi grele de tăcere dinspre înalturi curg. Când armăsarii nopții scânteie sub copite, Vârtejuri furioase în văl nestins de stele, Nu-i timp de rătăcire ori vise legănate, Nici gândul ori ecoul s-aprindă-n horă iele. Din nemișcarea nopții, din neagra nepăsare, Străbate fâlfâire de aripi cu unduiri păgâne, Urgia morții negre-n demonizate gheare, Dintre celeste astre, neiertător revine. Răzbate-n umbra lunii o nouă turburare, În șfichiuri de sânge la ceasul necurat, Țipăt tăios, răscolitoare și crâncenă chemare Istovitoare foame, drum slobod și păcat. De-acolo, dintre stele, de unde străbătuse Chemarea fâlfâită și țipătul flămând, Privea-mpăcat zăganul cum fug spre ceruri vise, Cum Istros plimbă luna în leagăn tremurând... ― M-a fulgerat chemarea nemărginit-a zării, În pieptul meu puternic simțeam mereu un duh Făgăduind iubirea nestinsă-n valul mării, Și-o viață-n desfătare pe munte și-n văzduh! Când colăcerul zării tunase a chemare, Închipuiri nătânge să-ntorn în uluiri, Am părăsit bătrânul, Hercinicul meu frate, Cătându-mi mântuirea în Alpi, printre Liguri. N-am socotit la vreme că zboru-n libertate E plâns între morminte și prigonire-n sine, E stins tăciune-n inimi și doar singurătate, Cântare-nchipuită, prea plină-nțelepciune. Fălos că este vremea să mă întorc acasă Și că înțelepciunea, în fine m-a cuprins, N-am cugetat că-n aripi trecutul mă apasă, Că totul e în mine, și-un vis nu-i de ajuns. Visam la bătrânețe în munții mei să mor, Că Istros mă așteaptă și râd în soare toate, Însă lumina zilei ce se deșteaptă-n zori, Mi-a deslușit tabloul și văd că nu se poate. În lumea voastră nouă, diformă și obscură, Strâmb luminată-i calea, nedemn al ei destin, Nu-i loc de îndurare, nici milă de-o prescură, Și-n culmile de piatră nu-mi regăsesc cămin. Venit-a, iată, clipa, mai sus să mă avânt, Ca fulger de lumină să mă izbesc în stâncă, Să las drept moștenire și semn pe-acest pământ, Doar oasele-mi bătrâne în valea cea adâncă.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate