Am scris o carte, i-am dat drumul să umble liberă prin lume,

prin lumea asta unde versul este prilej de râs și glume.

- Să cânți nostalgic nu e bine, să porți surâsul peste mască

e mai la modă, zise unul, frizându-și părul de sub bască.

- Ce-atâta cântec? - zise altul, m-am săturat de melodia

ce-mi deranjează portofelul, mai bine-ascult tot parodia

purtată-n ritmuri de manele, că am parai pentru tot satul.

Iar Albăstruiului, vezi bine, de mult i-a fost trecut veleatul!

*

Se întristează Albăstruiu, de nu mai vrea nimic să zică.

Pe covorașul de hârtie se plimbă veselă-o furnică,

de literele năzuroase îndrăgostită, mi se pare,

din scoarță-n scoarță trece pașnic. (Și iată prima cititoare!)

Vine, pe urmă, și un greier, își acordează fin chitara

și umple spațiul mioritic de zdrăngăneli, cât ține vara.

Furnica iese de sub pagini și îl privește mustrătoare:

- Tu n-ai ce face, măi băiete? Cânți ca un prost pentru oricare,

pe când alți greieri, mai de seamă, au bani de să-i întorci cu furca.

Vezi-ți de treabă, schimbă coarda, că doar n-o să dansăm mazurca!

*

În vremea asta, Albăstruiu se-ntoarce-n carte, und’ se-nchide,

nu mai așteaptă vreo scrisoare de la geambașii de silfide,

nu deranjează nici cămara und’ fierbe mustul poeziei,

doar zice-atâta: „Vinul nobil nu-i pentru cei ce-s robi trufiei.”