realitatea e nisipoasă, cresc doar oamenii-cactuşi
înţeapă cu toate rănile lor
lăsate de vicii,
umbrind lumina, aşezându-se în întuneric
ca la o descălecare

a cere pământ, proaspăt trist pe morminte
în rest doar o glie cu spăimânt de seminţe,
miez întru-nluminare
în de pustie a realităţii
populată cu spini în de oameni

realitatea e o femeie de stradă
înţepată mereu de bărbaţii cactuşi
în rest cresc cactuşi de muieri cu prăjitură de mămăligă
ţinută la cald pentru întoarcerea omului ei de la curve
lumea asta se prăbuşeşte,
babele ne ling rănile cu limbă de Şarpe,
Dumnezeu se auto-zideşte departe de noi,
într-o stea ce ne-a omorât norocul