poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2023-01-25 | |
În vreme de iarnă (Poem 1.)
Printre degetele tale, să curgă sfânta zăpadă mergeam, deunăzi, prin amplasament mirosea a păcură și câțiva soldați stăteau tocmai foarte treji, veghind la foc cine știe ale cui scrisori le frunzăreau, în mâinile groase unde mergeți? i-am întrebat, pe ei de ce ați aprins focul, chiar azi? cine v-a spus? Locotenentul, domnule, el ne-a dat informare dar noaptea era adâncă și grea, iar pe jos străluceau albăstrelele le aruncaseră, cineva, parcă din mână și apoi se împrăștiaseră pe jos, până au inflorit în zăpadă... pâlcul de stele, în alb ne e dor de mama, de fratele, iar mâine dimineață, ca și ieri, vom face exerciții, cu armele! nu știam de fapt în ce țară eram... pentru care război se pregăteau ei... și dacă tăceau, focul la care se încălzeau ei era mare și lucios, atrăgător îl priveau, parca, foarte triști, cu toții... dar, cum sa va spun peste câteva săptămâni, și tocmai ce se apropiase Crăciunul spun, totul, ca făcut din lut și memorie drept, să mă fure... văd, a început sa ningă cu fulgi aspri, pe suprafața întregii garnizoane un iepure sau poate o vrabie mănâncă, de pe jos, cozonac și cine este iepurele cine este, poate, vrabia dezleagă-mi mâinile, afară din frică sunt doar un soldat căci sufletul meu e prea fricos se întoarce, în sfârșit, în noroiul, de-acasă s-a așternut zăpada, peste noroi, mama cred că a așternut-o cu mâinile ei noduroase și reci mi-am lăsat bocancii, în fân sunt murdari un cal foarte mândru, dar slab, îmi soarbe apa prea bună, din găleată. este a mea, e din fontă e bine făcută dacă, mâine, calul e sănătos, atunci vor sclipi lumânările în curte și voi recunoaște femeia care a purtat apa, exact din dreptul fântânii așa se recunosc femeile de soldat este bine acasă e cald teracota fierbinte, bucățile ei de piatră dau, pe gură, colinde cine ești pe platou îi pâlpâie, foarte aprig, focul, pentru ea ca un rug pentru că fiecare bărbat are doar o singura fată ca o semănătoare, de la mine din trup sunt osul cu care îmi semăn, mândrii mele, terenul vom face o casă mică, în sus, eu o croiesc, mai departe, cu mâinile și sunt un om laș peste bastion s-a făcut liniște mut. Cântec, de dragoste mutuală... (Poem 2.) Dacă tu ești bărbatul cel mai frumos iar eu sunt femeia cea mai frumoasa, din lume pielea mea de ambră este exact ca mâinile tale miroase a teascuri teascurile fac vin, nu fecioarele deci, și pântecul e al tău spune-mi, repezit e azi omul care recompune, cu mâna, gutuia porți înalte, cântați-mi, cat de repede se formează un fulg, în preajma sărbătorilor, se cristalizează și tace... atunci, oare, eu, nu am oase și frunte, din tine privim, de fapt, dintr-un castel izolat cântecul poate nu izvorăște mai repede, tocmai în luna August priviserăm dacă ne sunt, în siguranță, toți copiii îi număram, în sperietură, pe fiecare cu degetele ca să ne fie degetul mijlociu, celui mai mic dintre ei. cade și se agață de tine, te ține de palmă. după ce liniștea se așază, din nou, peste dragoste, eu așa spun, în Cetate, să se tragă înapoi podul de lemn gros și trist căci numai Misticul uită, pentru ca este bătrân ne amestecăm, în grijă, unul pe altul dăm, în noi, cu vătraiul apoi, și tăcem... sa se stingă, o dată, de fapt, focurile de pe dealuri, sfinte Gheorghe, trage, iute, clopotele! pentru că dragostea este, mereu, a omului tânăr arătările, de pe deal, se sting, toate... iar pentru învechit, este numai cojocul tău, de meditație albă sa nu mă lași, din mâini, sa îmbătrânesc... în privire, ții scântei ce mă iubesc și un foc de lemne care încă nu și l-au stins și sub piele de ambră, ești un pokemon trist suntem vii, ne pocnesc oasele... sângele este gri și miroase ca roua pandantiv de dat, înapoi, omului de la gard ”Dacă tu ești bărbatul cel mai frumos iar eu sunt femeia cea mai frumoasă, din lume...” este zăpadă, în tot, în noi, în-Noiembrie din zăpadă, se face mult grâu și se țese ecart poezii să îi curgă lumii și pe mai departe, și mâine, din degete uneori mă gândesc că totul este ca un bob de cartof înmulțit mâine, Dumnezeu vrea mai mult, iar grânele se înlocuiesc cu cartofi mari cartofii sunt mari, față de o boabă de grâu... s-au plantat de fapt niște ochiuri de-a dreptul, pe pajiști și au răsărit, de ele, florile niște albăstrele sclipitoare niște poduri poezie clasică a răsărit urâțenie nicio poezie, în înmulțirea cartofilor, cum să fie dar atât de multă taină, în grâu se scoală morții din grâu afară și umblă, din nou și cerul, iurte, se pierd... Poem de dragoste infantilă... (Poem 3.) Picioarele-afundate, în zăpadă În noaptea roz, ce prinde să mă vadă Pe din cojoc, sunt mulțumită-n listă Cu genele ce-mi cad pe din batistă. Îmi strâng culoarea, în ciorapi de lână Sunt tânără la frunte și-s bătrână Am doisprezece ani și-un vid prea trist Mă scurge, din dureri de ametist... În noaptea, ce mai cade, din mansarde Privesc, în sus, lămpașul cum mă arde Mă strâng, prea mică, rece, sub umbrelă Privesc la trecătorii, pe stradelă. Un car cu boi, alunecă, de sânge Sub pleoapa mea de ieri, lumină strânge Mă mai privesc, zăpezii să existe Sunt oamenii de nea, lămpaș, reviste. Aș saluta un om, ce mă petrece Din ghetele, prea lungi, cu șnurul rece Și doar copiii cată, înspre mine Cum nu le dau drajeuri sau grisine. Îmi anul transformării, zac zăpezii Mai dau, spre mine, fructele livezii De pildă, toamna mută, ca o babă Cu dinți cu spume și de must, zăbavă. Mizeriei, mă-îndepărtez, orașe Se spală în zăpadă și-s codașe Cum strâng semințe, către primăvară Și-aștept, iar, ciocârlii, a câta oară... Mătușa îmi mai prinde mâna stângă Cojocul prinde, iarăși, să mă strângă Și sub lumina lunii, ieri, fecioară Să nu mai știu, de sărăcii (să doară)... Sunt toate rubedenii, ca din flori E surioara mea, făcută-n zori În ochii mei, e tata și e mama Sunt doisprezece ani, învinge teama. Căci, ochii mei prea tineri, văd vitrine În ele, subțirele manechine Sau pălării, cu boruri de mătase A câta oară, mi le strâng pe oase. Mai bat, din buze, cerșetori, cu pete Pe haine răpciugoase sau pe ghete O pasăre se scurge, de pe fruntea Unui copac, ce nu cunoaște puntea! Căci, sunt păduri, ce tac, să nu mă-înghită Sunt trenuri ce mai trec, mi-s surghiunită În lacrimi, țin podoabele zdrobite Și amăgiri, din dragoste, tivite... Mai blândă, ca o floare-n cobiliță Și dragostea mai bate în ușiță O udă, multă apă, din răzor Mi-o cântă, de cântau târziu, la cor. Căci nu te uit, iubitul meu de paie Când luna bate, intru în odaie Și doar, de mâine, să mă înțeleagă Când te priveam, cu ochi pustii, sunt fragă. (Cu mici corecții.) |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate