Zidul şcolii nu mai există
aşa cum nu mai există
nici bocănceii jucăuşi din picioarele mele
cu bombeurile jupuite de pietre
nu mai există nici
cravata roşie strânsă la gât cu inel din plastic
clipa primului meu jurământ
aparatul de imortalizat
a lui nenea Zmeu
nici semnul disperat al mamei
pentru zâmbetul acela de 16 milimetri
doamne cât de frumoasă era mama
pururea zâmbitoare şi grijulie
frumuseţea ei e acum o parte din mine
rămasă-n ochii jucăuşi
totuşi
mai există ceva
…copilul din mine
care strigă plânge râde cântă se joacă
şi o mică fotografie alb negru
găsită intâmplător printre acareturi
o zi
o incursiune in timp
nu port ranchiună clepsidrei
îi las nisipul să cadă
prin venele mele
el tot nu ţine cont de ceea ce scriu
de sentimente
nostalgii
sau de tâmple cărunte