Suflarea își poartă devenirea
din care își pierde găsirea.
Privirea nu îi poate cuprinde
vederea din care se-întinde.
Auzul nu-i poate asculta
golul ce o preface-n scântei.
Gândul o risipește din sine
fără a o frământa înapoi, înainte.

Suflarea își dă roată vânturând
din propriul pântec visări.
În inimă, precum o făptură,
din sine zvâcnește.
Trăind în sfârșire devine
ființa ființei străine.
Și în piept își trage aer din chipul
celuilalt chip ce îl poartă spre a
îndepărta umbre lutului.

Astfel suflarea devine
gura ce rostind rostuiește.
Rug de foc în care ard mâine
din carnea celui ce am fost ieri.

În gură purtăm foc, în pântec viață.
Suflați! Flăcările se aprind din piept.