E tristă ploaia care cade-ntruna,
E trist și satul, căci a obosit,
E înghețat orașul, cade bruma,
Iar eu m-acopăr cu un asfințit.

Cândva iubirea ne era salvare
Și eram frați toți oamenii frumoși,
Mergeam la hore-n zilele cu soare
Și la biserici ne strângeam pioși.

Cândva în toată lumea era pace
Și nu erau nici lacrimi, nici Covid.
Acum Pământul ca de boală zace
Și noi avem în suflete un vid.

Iar cade ploaia, iarăși vine toamna
Și norii ne privesc pustii și goi,
Din când în când, se-aude, iar, alarma:
Sfârșitul lumii zboară peste noi.